Într-o lume în care conjuraţia imbecililor se apropie de o totală, nimicitoare şi irevocabilă victorie, mizantropia autoasumată poate fi considerată o armă defensivă foarte eficientă pentru apărarea ultimelor redute ale unei normalităţi tot mai terfelite, dezgolite de sens şi supuse oprobriului plebei agresive, puse pe căpătuit.
Simţim de multe ori nevoia să ne cumpărăm un scut antirachetă împotriva mârlăniei mondene, împotriva chiolhanurilor ţigăneşti transmise de aproape toate posturile de televiziune, împotriva unei Românii nefireşti străjuite de două extreme paronimice, Borcea şi Bercea. Sarcasmul negru şi agresiv nu are rol curativ, dar zgâlţăie, incită, enerverază toate acele personaje evadate din cea mai sordidă mahala caragialească direct la televiziune, pentru a-şi revărsa duhorile şi obiceiurile asupra unei ţări îmbolnăvite şi blocate într-un penibil perpetuu.
Cleptocraţia specifică clasei politice româneşti reprezintă o realitate cutremurătoare – parte integrantă a unei peninsule Balcanice megacorupte, dezlânate moral, infantile politic şi ahtiate după tot ce înseamnă pradă şi înşelăciune. Lipsa organică de demnitate şi reacţie a unei populaţii decăzute din drepturile de popor poate genera doar un dezgust care pe alocuri produce şi replici necontrolate, uneori cu riscul includerii în hora batjocurii şi a unor personaje nu neapărat sinistre, dar captive într-o lume a basmelor fără happy-end, o lume în care parveniţii din textele manelelor fac legea, tronând pe mormanele de gunoaie pe care le produc.
Chiar dacă unii ar fi tentaţi să spună că grănicerii dintre cele două Românii distincte, una a lui Brâncuşi şi Blaga, iar cealaltă a lui Şoric şi Tobă – ar putea fi doar Miki Şpagă sau Dinu Vamă, eu m-aş încumeta să-l numesc în acest rol pe Radu Banciu. Un ziarist pe care unii evident nu îl suportă, dar care are totuşi un rol dezinfectant într-o presă cuprinsă de toate bolile cronice atât de specifice nouă. Nu aş putea spune că sunt întotdeauna 100% de acord cu ce spune Radu Banciu, dar problema nici nu se pune în acest fel. Oamenii în esenţă nici nu trebuie să gândească la fel, ci să contribuie prin munca pe care o prestează, indiferent de natura ei, la păstrarea normalităţii în cadrul unei civilizaţii pe care ne place să ne-o asumăm.
Ce poate contrabalansa însă inumanul apetit pentru abjecţie decât o lovitură satirică de ciocan în moalele capului? Ce poate stăvili lătratul anarhic, agramat şi strident al haitelor bezmetice în sufletele cărora colcăie ticăloşia, prostia, ura, şerpăria şi ranchiuna, dacă nu atacul dur, acid, nemilos al satirului de veghe?
O ţară care e pe pragul de a-şi ierta toţi călăii din simplul motiv că s-a lăsat încălecată de copiii de bani gata ai acestora, ce pretenţii poate avea? O ţară în care şi pereţii au făcut otită doar pentru că au avut urechi are nevoie de un tratament extrem, dureros şi urgent. Radu Banciu nu este „antinaţional”, ci dureros de realist. El nu atacă România profundă dar muribundă a lui Blaga, ci România pestriţă a Adelinei Pestriţu şi România buruienoasă a Sânzianei Buruiană, două icoane efemere ale unei generaţii şi mai efemere. Prezenţa lui poate nu place unora, dar este indispensabilă într-o presă bolnavă, incultă şi cretinoidă.
De aceea, chiar dacă poate părea macabru, prefer oricând excursiile virtuale în pădurea ciudată a Ba(n)ciului decât pe litoralul plin de „oameni de bine” libidinoşi, falşi şi ipocriţi. Da?
Autor: Goran Mrakici
